Fântâna Comisului

Locurile au nume care amintesc de oameni, de întâmplări, de stări sau planuri. Căutând să afli istoria acestor nume vezi altfel locul, cu alți ochi, îl simți parcă pulsând și aduni, poveste cu poveste, frânturi din istoria comunității. Moșul făcea de multe ori câte un ocol din drumurile sale și mă… plimba cu carul în locul despre care putea să-mi spună o poveste sau chiar mai multe fiindcă se întâmpla ca un toponim să se suprapună peste unul mai vechi așa cum întâmplarea care a dat ultimul nume locului s-a suprapus peste cea dinainte.
« Aci erea « Fântâna Comisului ». Cân’ eream copil și veneam la câmp aci îmi spunea muma povestea lu’ Marcu, ăl care o făcut-o… » își începea Moșul o nouă poveste, nouă pentru mine, veche și aproape uitată pentru alții. Era vară și cântau greierii în iarba de pe marginea drumului, îmi legănam picioarele printre zăbrelele loitrei vizualizând povestea Comisului :
Marcu făcuse 4 ani în oastea impăratului, fusese departe, până dincolo de Beci, îl mai văzuseră oamenii care ajungeau cu carăle cu mărfuri pe-acolo. Unii spuneau că ajunsese comis şi că ştia şi nemţeşte şi ungureşte. Avrigenii cărăuşi îi duceau veşţi de prin sat, de la ai lui şi aduceau acasă veşti despre el şi carte de la el pentru părinţi.
Poate mai rămânea printre străini dar şi-o betejit o mână intr-o iarnă, se vindecase ea dar strâmb. Aşa că, intr-o primavară l-au văzut oamenii venind acasă. Avea şerpar nemţesc, cizme cu carâmbi de piele tare şi un cal tânar, husăresc.
Mare bucurie pe Lidia, mumă-sa, era vremea aratului şi bătrânul Iosâv era beteag.
Sătenii îl salutau cu respect, rămăsese unul de-al lor, în port, în vorbă, în purtare, era modest şi blând, zgârcit la vorba şi parcă tot timpul trist.
Feciorii erau curioşi să afle ce şi cum e în lumea în care a umblat, dar el pleca ochii şi-şi vedea de ale lui.
Fetele erau şi ele curioase dar cum Marcu era tăcut nu aflaseră nici ele nimic. Altfel era frumuşel, rânduit şi strălucea între feciori la jocul satului.
În scurt timp oamenii s-au obişnuit să-i spună « comisul », mai mult cu respect decât a poreclă.
Se vede treaba că învăţase multe pe unde a fost că era îndemânatec.
Anii au trecut, unul câte unul, s-au dus pe rând Iosâv, apoi mumă-sa Lidia s-a prăpădit intr-o toamnă, iar Comisul nici gând să se insoare.
Fetele înciudate şopteau prin şezători şi la clăci că Marcu ar fi iubit o fată de alt neam, acolo departe pe unde fusese cătană în oastea împăratului, că de aia ştia aşa de bine să vorbească nemţeşte şi ungureşte.
O fi avut, dădeau din cap şi nevestele, că , bagi de samă, de aia nu se uită la nici o fată, doar de când era timpul să se aşeze gospodăreşte la casa lui.
Da’ cine ştie…
Moş Toader vecinul lui, zicea şi el ca l-ar mai fi văzut întorcând capul încolo, cătră drumul Beciului şi parcă-i sticleau ochii a lacrimă, lăsa securea din mână şi ofta, dar de… poate era numa o părere de om bătrân, sau poate ofta după ai lui, duşi dintre cei vii.
« Apăi numa’ Dumnezeu ştia ce-i în sufletul omului », încheia înţelept câte o babă, lăsând nerăsplătită curiozitatea fetelor şi-a nevestelor.
Pentru că era înţelept şi chibzuit, priceput la multe şi aşezat bătrânii îl chemau la sfat şi-i cereau părerea în treburile obştii.
Ştia să rânduie oamenii la lăzuit sau la tăiatul drumului pe plaiuri, care după puteri, care după îndemânare, stia să împartă lucrul, era cel mai indemânatic la aşezatul lemnului pentru ars cărbuni sau în car în aşa fel să împartă povara.
Era… Comisul. Oamenii pierdusera semnificaţia cuvântului. Era o lauda, era un nume, era o forma de respect si apreciere, nu mai avea nicio legătură cu ….locul din armata Împăratului.
Într-o vară începuseră să vină vești despre roiuri de lăcuste care s-ar fi abătut dincolo de munți și ar fi făcut prăpăd în lanurile sătenilor.
Oamenii erau îngrijorați că nu era de glumă și nici pavăză împotriva acestor dăunătoare n-aveau.
Marcu i-a chemat să adâncească fântânile de pe hotar și să mai sape una în câmpul care nu avea.
Apoi i-a învățat să sape șanțuri pe marginea miezuinelor, șanțuri care le-au umplut cu apă. Oamenii au făcut întocmai, deși se mirau de bazaconia cu șanțurile cu apă. Unii, mai răutăcioși, chiar glumeau că… cetățile au și ziduri nu doar șanțuri cu apă, dar majoritatea aveau încredere în Comis.
A fost noroc, a fost întâmplare, cert este că pagubele din câmpurile acelea au fost cu mult mai mici decât la vecini.
Fântâna săpată la sfatul lui Marcu a fost folosită de săteni mulți ani, iar numele fântânii și apoi al locului după ce n-a mai fost fântână i-a păstrat amintirea : « Fântâna Comisului ».
Moșul îmi spunea că de multe ori lângă fântână era câte un rest de lumânare, fusese probabil aprinsă de vre-o mătușă în memoria Comisului.
Maria Grancea

 12249797_1213320058694846_8104953870773619161_n

Leave a Reply

avatar
  Subscribe  
Notify of